Share This Article
Observ tot mai des o formulare nouă în cărți, reviste și publicații digitale. O găsești, de regulă, acolo unde aproape nimeni nu se uită, ascunsă printre paginile de copyright, între informații despre editură, coduri ISBN și paragrafe juridice pe care majoritatea cititorilor le răsfoiesc fără să le acorde atenție. Cu toate acestea, de fiecare dată când întâlnesc această mențiune, mă opresc pentru câteva secunde și mă gândesc la ce înseamnă ea cu adevărat.
La prima vedere pare doar o formulare tehnică, redactată de avocați și introdusă din motive de conformitate legală. În realitate însă, ea spune o poveste mult mai mare, una despre creativitate, proprietate intelectuală, tehnologie și despre felul în care lumea editorială încearcă să se adapteze la una dintre cele mai rapide și mai profunde transformări din istoria recentă.
No part of this book may be used or reproduced in any manner for the purpose of training artificial intelligence technologies or systems. In accordance with the DSM Directive, [Publishing House name] expressly reserves this work from the Text and Data Mining exception.
Traducere în limba română:
Nicio parte a acestei cărți nu poate fi utilizată sau reprodusă, în niciun mod, în scopul antrenării tehnologiilor sau sistemelor de inteligență artificială. În conformitate cu Directiva DSM, [editura] exclude în mod expres această lucrare de la excepția privind extragerea de text și date.
La o primă lectură, acest paragraf poate părea doar o formulare juridică lipsită de importanță. În realitate însă, el reprezintă una dintre primele încercări explicite prin care editorii și autorii își exprimă poziția față de utilizarea operelor lor pentru antrenarea sistemelor AI.
Când cărțile nu mai sunt citite doar de oameni
Pentru prima dată după apariția internetului, autorii și editorii se confruntă cu o întrebare nouă: ce se întâmplă cu operele lor atunci când nu mai sunt citite exclusiv de oameni, ci și de algoritmi?
Secole la rând, cărțile au fost scrise de oameni pentru cititori. Un autor publica o operă, iar oamenii o cumpărau, o împrumutau, o comentau, o recomandau prietenilor și, uneori, își schimbau perspectiva asupra lumii datorită ei. Chiar și atunci când internetul a revoluționat distribuția informației și a făcut posibilă circulația instantanee a textelor în întreaga lume, relația fundamentală a rămas aceeași: omul crea, iar alt om citea.
Inteligența artificială a schimbat însă regulile acestui joc vechi de când există scrisul. Astăzi, modelele AI sunt antrenate pe cantități uriașe de text. Cărți, articole, bloguri, forumuri, lucrări academice, documentații tehnice și milioane de alte surse sunt analizate pentru a identifica modele de limbaj, structuri narative, relații între concepte și moduri de exprimare.
Din această perspectivă, fiecare text publicat devine o potențială sursă de date. Fiecare paragraf poate contribui, într-o măsură mai mică sau mai mare, la dezvoltarea unor sisteme capabile să genereze ulterior conținut nou.
De ce îi îngrijorează pe autori
Și tocmai aici începe disconfortul. Pentru mulți autori apare o întrebare perfect legitimă: dacă ani întregi de muncă, cercetare, experiență și creativitate sunt folosiți pentru a antrena un sistem care poate genera ulterior texte, nu ar trebui să existe măcar acordul creatorului?
De aici apar astfel de clauze. Ele reprezintă, într-un fel, echivalentul digital al unei plăcuțe pe care scrie „Proprietate privată”. Autorul sau editorul transmite că opera poate fi citită, cumpărată și utilizată conform drepturilor acordate cititorului, dar nu dorește ca aceasta să fie inclusă în seturi de date destinate antrenării sistemelor de inteligență artificială.
Din perspectiva creatorului, argumentele sunt ușor de înțeles. Scrierea unei cărți nu înseamnă doar așezarea unor cuvinte pe hârtie. În spatele fiecărui volum se află ani de studiu, experiențe personale, investiții financiare, efort intelectual și foarte mult timp.
Este firesc ca un autor să se întrebe unde ajunge munca lui și cine beneficiază de ea.
De ce sunt preocupați și editorii
Există însă și o altă categorie de actori implicați în această discuție: editorii.
Dacă pentru autor miza este protejarea muncii creative, pentru edituri miza este și una economică. O editură investește în identificarea autorilor, în procesul editorial, în corectură, în design, în promovare și în distribuție.
Din această perspectivă, editorii privesc operele publicate și ca pe active culturale și economice. Dacă o companie dezvoltă produse comerciale bazate pe inteligență artificială folosind milioane de cărți, articole și publicații, este firesc ca editurile să se întrebe dacă valoarea creată de acestea nu ar trebui recunoscută și compensată într-un fel.
Pentru multe edituri, problema nu este existența inteligenței artificiale, ci lipsa unor reguli clare privind utilizarea conținutului și distribuirea beneficiilor economice generate de acesta.
Sunt sistemele AI atât de diferite de oameni?
Dar există și o altă perspectivă, iar tocmai aceasta face dezbaterea atât de interesantă. Dacă oamenii învață citind cărți, articole și studii scrise de alți oameni, de ce ar fi complet diferit atunci când un sistem AI învață modele și relații din aceleași texte?
Desigur, comparația nu este perfectă. Un om nu poate citi milioane de cărți în câteva luni. Un model AI poate. Un om nu poate analiza instantaneu milioane de surse. Un model AI poate.
Tocmai de aceea discuția este atât de complicată și refuză să se lase redusă la sloganuri simple sau poziții extreme.
Poate că motivul pentru care această dezbatere este atât de dificilă este faptul că aproape orice creator învață din ceea ce au creat alții înaintea lui. Nimeni nu creează în vid. Fiecare idee nouă este influențată de alte idei, iar creația umană a fost întotdeauna un dialog continuu între generații.
Unde trasează legea granița
Nu este o dezbatere despre bine și rău. Este, în esență, o dezbatere despre limite. Despre locul în care se termină inspirația și începe reproducerea. Despre punctul în care învățarea se transformă în exploatare.
În Europa, această discuție a ajuns deja în zona legislativă. Directiva DSM privind drepturile de autor în piața unică digitală a introdus excepții pentru activitățile de Text and Data Mining, adică pentru procesele automate prin care sistemele analizează volume mari de date și texte.
În același timp însă, aceeași directivă oferă titularilor de drepturi posibilitatea de a-și rezerva în mod explicit operele împotriva unor astfel de utilizări. Cu alte cuvinte, autorii și editorii pot spune: „Nu doresc ca această lucrare să fie utilizată pentru antrenarea sistemelor AI.”
O dezbatere care abia începe
Autorii încearcă să își protejeze munca. Editorii încearcă să protejeze investițiile și ecosistemul care face posibilă apariția cărților. Companiile tehnologice încearcă să dezvolte sisteme din ce în ce mai performante. Legislația încearcă să țină pasul cu viteza tehnologiei.
Poate că peste zece ani astfel de mențiuni vor fi la fel de comune precum simbolul ©. Poate că vor exista licențe speciale pentru antrenarea modelelor AI. Poate că autorii și editorii vor fi remunerați automat atunci când operele lor sunt utilizate pentru dezvoltarea unor sisteme de inteligență artificială.
Un lucru este însă cert. Succesul inteligenței artificiale demonstrează și valoarea extraordinară a cărților. Modelele AI nu sunt antrenate pe volume uriașe de text pentru că acestea nu ar avea valoare, ci tocmai pentru că în ele se află cunoaștere, experiență, limbaj, cultură și creativitate umană acumulate de-a lungul generațiilor.
Diferența este că acum nu mai vorbim doar despre oameni care învață de la oameni. Vorbim despre mașini care învață de la oameni. Iar societatea încă încearcă să decidă unde se află granița dintre inspirație, învățare, utilizare legitimă și exploatare.
Viitorul a ajuns deja în bibliotecă.
