Skip to content Skip to sidebar Skip to footer

Scriitorul și algoritmul. Gânduri după o dezbatere la care nu am apucat să spun tot ce mă pregătisem să spun

Sunt genul de om care vine la o dezbatere cu ideile organizate frumos în cap, cu tema făcută, cu exemple pregătite… și pleacă de pe scenă cu jumătate din ele nespuse. Nu pentru că nu aș fi avut timp sau m-aș fi blocat de emoții, ci pentru că, în mod absolut surprinzător, nu am fost singura care avea ceva de spus. Așa că, inevitabil, am rămas cu acea senzație că am început niște idei… și nu le-am dus până la capăt.

Acest text este, de fapt, exact asta: ce am apucat să spun și, mai ales, ce nu am apucat să spun.

La Bookfest, în cadrul dezbaterii „Scriitorul și algoritmul. Cine va crea literatura viitorului?” organizată de Editura Lebăda Neagră, am vorbit despre un lucru simplu, dar care pare greu de acceptat pentru mulți: AI-ul nu mai este o posibilitate, este o realitate. Și nu doar în teorie. Avem deja cazuri concrete, documentate, care au zguduit lumea editorială.

Nu cred că AI-ul trebuie oprit. Cred că trebuie înțeles, asumat și folosit conștient.

Unul dintre cele mai recente scandaluri editoriale este romanul „Shy Girl” de Mia Ballard, publicat inițial în 2025 și retras ulterior de editura Hachette Book Group. Cartea a fost scoasă din distribuție după ce cititorii, pe platforme precum Goodreads și Reddit, au început să observe tipare specifice textelor generate de AI. Discuția a escaladat atât de mult încât editura a decis să oprească publicarea, iar cartea a fost retrasă inclusiv de pe platforme precum Amazon.

Autoarea a negat că ar fi folosit personal AI, menționând că un colaborator ar fi utilizat astfel de instrumente într-o versiune anterioară. Dar, dincolo de vină sau nevinovăție, întrebarea rămâne: dacă nu mai putem spune cu certitudine cine a scris un text, ce mai înseamnă autorul?

Un caz relevant care duce această întrebare din zona teoriei în cea juridică este cel al lui Stephen Thaler și al sistemului său de inteligență artificială, DABUS. În 2018, Thaler a încercat să înregistreze drepturi de autor pentru o imagine intitulată „A Recent Entrance to Paradise”, susținând că a fost creată integral de AI. Cererea i-a fost respinsă de Oficiul pentru Drepturi de Autor din Statele Unite, iar cazul a ajuns în instanță. În 2023, un tribunal federal a stabilit că autoratul uman este o condiție fundamentală pentru copyright, decizie confirmată ulterior de Curtea de Apel în 2025. În 2026, Curtea Supremă a refuzat să analizeze cazul, lăsând în vigoare această interpretare: fără contribuție umană reală, nu există autor în sens legal.

Această decizie trasează o linie foarte clară, dar și incomodă: AI-ul poate fi folosit ca instrument în procesul creativ, dar nu poate fi considerat autor. Cu alte cuvinte, o lucrare generată integral de AI nu aparține nimănui și intră, practic, direct în domeniul public. În schimb, acolo unde există intervenție umană — selecție, editare, intenție — autorul rămâne omul. Iar asta schimbă subtil discuția: poate că întrebarea nu mai este doar „cine a scris?”, ci „cine își asumă ceea ce a fost scris?”.

Problema nu mai este doar autorul. Este adevărul.

Un alt exemplu, de această dată din jurnalism, mută discuția într-o zonă și mai sensibilă. Nu mai vorbim doar despre autor, drepturi sau asumare, ci despre adevăr. Un jurnalist european a fost suspendat după ce s-a descoperit că a folosit AI pentru a genera citate, ulterior atribuite unor persoane reale care nu rostiseră niciodată acele cuvinte.

Nu mai vorbim aici despre stil, despre eficiență sau despre unelte care ne ajută să scriem mai repede. Vorbim despre o distorsionare directă a realității.

Pentru că AI-ul nu doar scrie. AI-ul poate inventa realitatea. Iar atunci când aceste invenții sunt livrate cu aparența credibilității și nu sunt verificate riguros, granița dintre informație și ficțiune devine periculos de subțire. Într-un astfel de context, întrebarea nu mai este doar cine a scris textul, ci dacă ceea ce citim mai poate fi considerat adevăr.

Asta se leagă direct de un fenomen despre care se vorbește tot mai mult în ultimul timp: halucinațiile AI. Termenul sună aproape poetic, dar în realitate descrie ceva foarte concret — momentele în care un model de limbaj generează informații false, dar formulate coerent și convingător. Nu este vorba despre o „eroare rară”, ci despre o consecință directă a modului în care aceste sisteme funcționează. AI-ul nu verifică realitatea în timp real, nu „știe” în sens uman, ci construiește răspunsuri pe baza probabilității. Atunci când nu are suficiente informații sau când contextul este ambiguu, completează golurile cu ceea ce pare plauzibil.

Problema este că aceste halucinații nu vin cu un avertisment. Nu spun „nu sunt sigur”. Din contră, sunt livrate cu aceeași siguranță ca un răspuns corect. Și exact aici apare riscul major, mai ales în contexte precum jurnalismul sau cercetarea: AI-ul poate formula citate care sună perfect credibil, poate construi explicații logice… și totuși complet inventate. În lipsa unei verificări riguroase, nu mai vorbim doar despre un instrument de scriere, ci despre un mecanism care poate altera percepția asupra realității.

Pe mine, sincer, asta mă neliniștește cel mai tare. Nu faptul că AI poate scrie, ci faptul că poate greși convingător.

Și totuși, imaginea nu este doar negativă. Există și autori care folosesc AI în mod asumat.

Un exemplu des invocat este cel al scriitoarei japoneze Rie Qudan, care a recunoscut că a folosit AI în procesul de scriere, tocmai pentru a reda cât mai autentic vocea inteligenței artificiale în propria sa narațiune. A făcut-o transparent, conștient și, poate cel mai important, a făcut-o cu un scop clar.

Și atunci apare inevitabil comparația. Pentru că, dacă suntem sinceri, lumea literară nu a fost niciodată complet „pură”. Există ghostwriters. Există echipe editoriale întregi în spatele unor autori celebri. Se spune adesea că autori precum Dan Brown lucrează cu echipe extinse de cercetare, editare și structurare narativă constituite din până la 70 de oameni.

Diferența este că, până acum, „invizibilul” era uman. Astăzi, invizibilul poate fi algoritmic.

Și poate că aici este una dintre cele mai importante diferențe ale epocii noastre: nu mai delegăm doar munca din spatele textului, ci riscăm să delegăm chiar iluzia autorului. În acest sens, AI-ul poate deveni un nou tip de ghostwriter — mai rapid, mai ieftin și, uneori, mai greu de detectat.

Am făcut și un experiment personal, din curiozitate, dar și dintr-un fel de nevoie de a înțelege unde ne aflăm, de fapt. Am luat un text scris de mine cu mulți ani în urmă — dintr-o perioadă în care AI-ul generativ nici măcar nu era accesibil publicului larg — și l-am trecut printr-un sistem de detectare a scrierii cu AI. Rezultatul? 70% probabilitate că ar fi fost scris cu AI. Ba chiar m-a întrebat, foarte politicos, dacă vreau să îl „umanizeze”.

În oglindă, am făcut și testul invers. Am luat un text generat integral de AI și l-am trecut prin același tip de detector. Rezultatul a fost aproape ironic: doar 19% probabilitate de conținut generat de AI. Un text 100% artificial era considerat, în mare parte, uman. Iar asta spune, poate, mai mult decât orice teorie: în acest moment, nu doar că AI-ul poate imita scrisul uman, dar nici noi nu avem instrumente cu adevărat fiabile care să facă diferența. Și atunci, din nou, întrebarea revine — dacă nu mai putem distinge cu claritate, ce mai înseamnă autenticitatea în scris?

Personal, nu văd AI-ul ca pe un inamic. Îl văd ca pe o unealtă. Și spun asta dintr-o experiență directă: lucrez cu AI zilnic, scriu despre AI și folosesc AI în mod constant, dar nu pentru orice. Îl folosesc exact acolo unde îmi este greu: în scrierea de texte standard, comunicate de presă, documentație tehnică, în acel limbaj rigid, corect, dar lipsit de emoție. Acolo, AI-ul este extraordinar, îți economisește timp, îți organizează gândurile, îți oferă structură.

Și, sincer, ar fi foarte ușor să merg mai departe. Să scriu mai mult, mai repede, mai eficient. Să optimizez totul. Dar întrebarea este: la ce renunț în schimb?

Dar când vine vorba de storytelling… lucrurile se schimbă. În mod paradoxal, în plină explozie a AI-ului, rolurile de storytelling devin din ce în ce mai valoroase. Companii precum OpenAI, Anthropic sau chiar Netflix au început să plătească salarii care ajung la sute de mii de dolari pentru roluri precum Head of Storytelling sau Brand Narrative Lead. De ce? Pentru că, într-o lume în care conținutul este generat instant, ceea ce lipsește este sensul. Nu informația, nu volumul, ci conexiunea.

Și dacă ne uităm tehnic la cum funcționează AI-ul, lucrurile devin și mai clare. La bază, un model de tip LLM (Large Language Model) face un lucru simplu: prezice următorul cuvânt probabil, pe baza contextului anterior. Și, da, poate construi texte impresionante. Dar are limitări. Pe termen lung, apare repetitivitatea, apar tiparele, apare acea senzație de „am mai citit asta undeva”. Nu neapărat pentru că textul este slab, ci pentru că nu se reinventează cu adevărat.

Un exemplu foarte concret a fost menționat chiar în cadrul dezbaterii, de către Geo Moisi, organizatorul festivalului Bega Noir. La introducerea unui premiu în bani pentru concursul de manuscrise, au fost primite mai multe texte care erau, pentru un ochi format, evident generate de AI. Și aici apare o altă întrebare importantă: dacă textul este bun… mai contează cum a fost scris? Iar asta tot Geo a ridicat-o la fileu…

Pentru că, până la urmă, da — literatura este și business. Editurile vând. Cititorii cumpără. Piața decide. Dacă un text este citit, apreciat, iubit… mai contează dacă a fost scris de un om sau de un algoritm?

Răspunsul meu nu este unul radical. Nu cred că trebuie să interzicem AI-ul. Dar cred că trebuie să fim sinceri. Dacă folosim AI, să spunem. Nu ca o vină, nu ca o rușine, ci ca transparență. Să spunem dacă am folosit, cât am folosit și pentru ce am folosit. Pentru că diferența nu mai este între om și AI, ci între asumare și lipsa asumării.

Nu am o problemă cu AI ca unealtă. Am o problemă cu AI atunci când devine autor invizibil.

Și poate, în loc să ne fie teamă, ar trebui să vedem și partea bună. AI-ul ar putea scoate la suprafață calitatea reală. Pentru că, atunci când oricine poate scrie „corect”, ceea ce rămâne valoros este vocea, gândirea, perspectiva.

Și poate aici apare întrebarea cea mai incomodă dintre toate: de ce ai vrea, ca scriitor, să scrii cu AI? Care este, de fapt, miza? Să publici mai repede? Să produci mai mult? Sau doar să îți vezi numele pe o copertă? Pentru că, realist vorbind, mă îndoiesc că cineva va construi averi scriind cărți mediocre generate cu AI. Piața poate fi păcălită o dată, poate de două ori, dar cititorii nu rămân acolo unde nu găsesc valoare reală.

Și atunci cred că întrebarea nu este dacă AI-ul poate scrie. Poate. Întrebarea este dacă ceea ce scrie merită să rămână. Pentru că, dincolo de volum și viteză, scrisul nu a fost niciodată doar despre a produce text, ci despre a spune ceva care contează. Iar dacă tot reducem scrisul la o bifă – „am publicat o carte” – riscăm să pierdem exact esența care face diferența între un autor și un generator de conținut.

AI-ul nu va înlocui scriitorii. Va expune scriitorii care nu aveau, de fapt, nimic de spus.

Nu este prima revoluție prin care trecem. Am mai înlocuit caii cu mașini. Am mai înlocuit munca manuală cu utilaje. De fiecare dată am spus „nu se va întâmpla”. Și, de fiecare dată, s-a întâmplat.

Nu cred că știm cum va arăta lumea peste 50 de ani. Suntem abia la începutul unei ere în care AI-ul devine accesibil tuturor, nu doar celor cu background tehnic. Și tocmai de aceea, poate, nu ar trebui să ne grăbim să dăm verdicte.

Cred că întrebarea nu este cine va crea literatura viitorului. Pentru că răspunsul este simplu: toți. Întrebarea reală este: noi ce mai aducem în plus?

Pentru că, poate, problema nu este cine scrie. Problema este dacă mai contează adevărul. Vom ajunge într-un punct în care nu vom mai putea spune dacă un text a fost scris de om sau de AI. Și atunci nu va mai conta cum a fost scris, ci cine își asumă ceea ce citim.

Și poate, mai personal decât atât: când citești… mai cauți adevărul sau doar ceva care sună suficient de bine încât să pară adevărat?

© 2026 sacitimisoara Toate Drepturile Rezervate. | Implementat de Soft Build