Share This Article
Era sfârşitul lui octombrie. Londra redevenise un oraş vesel fiindcă marele coşmar al ultimilor patru ani, războiul sângeros din tranşeele Europei, se terminase. Berea curgea iarăşi neobosită, puburile erau pline, iar bărbaţii povesteau tinerelor la vârsta măritişului istorii de un eroism teribil.
Dacă gloria generalilor victorioşi era umbrită de milioanele de morţi anonimi din tranşeele mocirloase, mulţi dintre ei sufocaţi de gaze cumplite, un colonel micuţ, blond, dar ars de soarele deşertului, era eroul preferat al ziarelor englezeşti. Jurnalişti serioşi sau doar povestitori de bârfe şi cancanuri aflaţi în căutarea senzaţionalului umpleau coloanele foilor mirosind a plumb cu nemaipomenitele sale fapte de arme care îi înnebuniseră pe otomani, încât până şi prea-serioasele doamne ale saloanelor aristocrate suspinau când îşi imaginau privirea sa albastră scrutând deşertul. Aceste sentimente nu o ocoliseră nici pe Regină, care ţinuse neapărat să participe la ceremonia pe care regele George al V-lea i-o pregătise colonelului Thomas Edward Lawrence în acea dimineaţă.
Doar că acest bărbat cândva sfios, acum doar traumatizat de morţii pe care îi lăsaseră în urmă mult lăudatele sale victorii, de-abia se întorsese pe malurile Tamisei şi nu cunoştea prea multe din ecourile faptelor sale eroice.
Pentru cel cunoscut astăzi mai degrabă datorită chipului seducător şi rasat al lui Peter O’Toole, cel care a interpretat personajul principal din capodopera cinematografică „Lawrence al Arabiei”, reîntoarcerea în ceţoasa Londră îi accentuase deprimarea cu care venise din Orient.
Totuşi, nu avusese vreme să îşi înţeleagă prea bine sentimentele fiindcă era mereu chemat la întâlnirile generalilor, politicienilor şi funcţionarilor Coroanei căci toţi lucrau febril la împărţirea noilor posesiuni care li se arătau în Orientul Mijlociu, iar colonelul era singurul care cunoştea regiunea. Aşa că, atunci când fusese chemat la palat, îşi spusese că va urma un nou şi lung şir de întrebări despre sălbăticia nomazilor deşertului şi a resurselor zonei.
Însă intuiţia lui T.E. Lawrence fusese lăsată printre dunele de caramel fiindcă sosirea lui în faţa lui George al V-lea avea un alt scop: trebuia să fie o ceremonie restrânsă, dar plină de fast, în care urma să îngenuncheze ca odinioară Lancelot, pentru a fi atins pe umăr cu sabia de regele său, iar la final avea să dobândească titlul de Cavaler Comandor al Ordinului Imperiului Britanic.
Crescut în tradiţia poveştilor ce îl aveau ca personaj principal pe regele Arthur, al eroicelor căutări ale Graalului, visând la o viaţă trăită după codul cavalerilor, şcolit la Oxford în tradiţia engleză conservatoare, neînfricatul colonel a simţit cum îl copleşeşte emoţia. Regina îl privea duios şi probabil se aştepta ca eroului ei să i se ivească o lacrimă în colţul ochilor.
Numai că acele amintiri despre arabi dându-şi viaţa pentru a fi liberi într-o ţară a lor, dar înşelaţi de către Coroană în promisiunile de a le oferi independenţa, umbreau semnificaţia acelei fastuoase ceremonii. Sau poate inima îi bătea mai puternic pentru acel tânăr sirian, ajuns şi el în faţa lui Allah, căruia îi va dedica, mai târziu, cartea sa, „Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii”…
Şi, când procedura ajunsese la punctul în care ofiţerul trebuia să îngenuncheze, Lawrence şi-a privit suveranul în ochi şi, cu acelaşi calm cu care ordonase atacurile nimicitoare din deşert, i-a spus că refuză onoarea de a intra în istoria cavalerilor. Pentru el, o ţară care îşi trădează aliaţii, care vedea noile teritorii eliberate din Orient doar ca o „mare pradă”, nu mai putea să aibă cavaleri şi domniţe neprihănite.
Revenit în Europa de puţină vreme, Lawrence înţelesese, în sfârşit, că lumea nu va fi niciodată un basm şi că eroii sunt buni doar pentru a emoţiona supuşii Reginei. De fapt, aşa fusese dintotdeauna, doar că el trăise până atunci în falsa realitate a poveştilor cu cavaleri.
Nimeni de la Curte nu îşi imaginase că poate exista vreun bărbat care să refuze o asemenea onoare, astfel că regulile nu spuneau cum se procedează în caz de refuz. De altfel, cine putea fi atât de nebun pentru a nu-şi dori să intre în istorie cu un asemenea râvnit titlu?!
Norocul tânărului colonel fusese că, imediat ce termină de rostit acele cuvinte care cutremuraseră mica audienţă cu sânge albastru, se îndreptase deja direct spre uşă: privirile reginei Mary, mai otrăvite decât ale Meduzei, probabil că i-ar fi străpuns inima dacă ar fi întâlnit privirea albastră şi tristă a lui Lawrence.
Totuşi, visul colonelului fusese cât pe ce să se îndeplinească. Cu aceeaşi naivitate, preşedintele american Woodrow Wilson se prezenta la negocierile de pace de la sfârşitul războiului, proclamând o „pace fără victorie” şi dreptul popoarelor la autodeterminare. Numai că puterile europene nu erau de acord să piardă o asemenea pradă, chiar dacă, pe atunci, nu se cunoştea prea bine „potenţialul petrolier” al regiunii. Şi, curând, chiar dacă o misiune a Congresului american, ajunsă în regiune, constata că locuitorii de aici îşi doreau ca Washingtonul să îi protejeze de hrăpăreţii europeni, SUA se vor retrage curând în izolaţionismul care îi caracterizase şi până atunci, lăsând destinul popoarelor de aici pe mâna politicenilor din Londra şi Paris.
Până la urmă, autodeterminarea popoarelor Orientului Mijlociu avea să se spulbere complet ȋn doar câteva minute, în urma unei discuţii purtată pe 1 decembrie 1918: David Lloyd George, premierul britanic, ȋl lua de braţ ȋnaintea conferinţei de pace pe premierul Franţei, Georges Clemenceau, căruia ȋi explica franc dorinţa de a păstra Palestina şi Irakul. Într-un troc feudal, Franţa primea mȃnă liberă ȋn Siria.
Aceasta nu este o poveste, este realitatea istorică. Majoritatea istoriilor Orientului Mijlociu aproape că frizează întotdeauna fabulosul. Este şi firesc, până la urmă, doar ne aflăm pe tărâmul Șeherezadei şi al celor „O mie şi una de nopţi”.
Dacă doriţi să înţelegeţi Orientul Mijlociu, poveştile şi conflictele sale, vă invităm vineri, de la ora 17.30, la Cărtureşti Mercy, unde va avea loc prima prezentare din seria dedicată acestei regiuni fascinante.
- Vineri, 8 Mai 2026
- Ora 17.30
- la Cărtureşti Mercy, Timișoara, Piața Unirii nr.11
