Share This Article
Nu-mi plăcea Timişoara fiindcă oraşele de câmpie mi se păreau lipsite de magie. Mă născusem şi copilăream în Circumvalaţiunii, un cartier nou de blocuri, unde singurul loc vechi şi ciudat era construcţia căreia i se spunea “Ciocanul”, acolo unde întorcea tramvaiul 4. Însuşi numele ăsta era misterios şi oricât am întrebat, nu am reuşit să aflu decât recent, adică după aproape patru decenii, de ce i se spunea astfel. Pentru acelaşi motiv nu-mi plăcea nici să vin la bunici, la câţiva kilometri de oraş. Imediat ce se termina livada se întindea pusta bănăţeană şi puteam vedea totul până departe. Un peisaj simplu care nu putea ascunde nimic.
Pe atunci îmi plăceau legendele cu eroi şi cavaleri, mă fascinau comorile ascunse prin catacombele unor castele în ruină. Când am ajuns într-o vară la Râmnicu-Vâlcea mi-am spus că am ajuns în cel mai frumos oraş fiindcă la marginea lui se arătau nişte dealuri şi, mai departe, munţii. Era perioada în care citeam Cireşarii, mă îndrăgostisem de Laura şi îmi imaginam cum era să o salvez din Castelul fetei în alb.
Au trebuit să treacă ani buni până să înţeleg că misterul trăieşte cel mai bine în poveştile adevărate, în istoriile oamenilor care trăiseră cândva prin locurile pe unde păşim fără să ştim să le ascultăm şi, mai rar, chiar a unora cu care ne intersectăm fără să-i observăm fiindcă suntem prea ocupaţi de treburile noastre zilnice şi prozaice.
Dar când am învăţat să-i ascult poveştile, mi-am dat seama că oraşul mă sedusese iremediabil, la fel cum o făcuse şi Laura Cireşarilor.
Ascunsă prin mlaştini, cetatea a fost una închinată războiului, nu s-a născut ca un târg plicticos. De aici, regii de la Buda organizau apărarea regatului de turci, aşa că nu e de mirare că un castel regal fusese ridicat aici de un francez a ajuns pe tronul Arpadienilor, Carol Robert de Anjou, că Iancu de Hunedoara şi-a legat destinul de aceste locuri sau că un florentin celebru, Filippo Buondelmonti degli Scolari, a stăpânit şi el cetatea.
Nu ştiu cum arăta Piaţa Sfântul Gheorghe când biserica de aici devenise Moscheea Sultanului Suleiman. Însă, am descoperit cum arăta oraşul după 1718, când habsburgii au redat locului importanţa din perioada angevină şi aici au ajuns iarăşi împăraţi, conţi, arhiduci, eroi şi prinţese. Industriaşi curajoşi lăsau Viena pentru a-şi investi banii în Fabric, cartierul manufacturilor, al berii şi al curtezanelor. Trandafirii parfumaţi ai Elisabetinului ajungeau la curţile imperiale ale Europei.
Aş putea să vă povestesc despre catacombele a căror intrare o văd în fiecare zi când îmi ridic privirea de la laptop, despre o echipă de fotbal care nu avea egal în România, despre nişte familii de burghezi care ne-au lăsat câteva palate magnifice în pieţele din Cetate, despre cum tot oraşul cânta rock…
Castelul fetei în alb mi-a stârnit imaginaţia pe când copilăream. Timişoara i-a luat locul de ani buni în imaginaţia mea şi Laura de odinioară a devenit Em, Luiza sau Gal, personajele cărţilor mele care se petrec, nu ştiu prin ce minune, mereu şi mereu pe străzile şi prin pieţele magnifice ale oraşului meu.
