Share This Article
În fiecare seară, când întunericul cobora peste zidurile Timișoarei, Salamon Vlath își începea munca. Purta pe umăr o scară de lemn, iar sub braț avea cutia cu ulei și fitile pentru felinarele orașului. Se oprea la fiecare stâlp, urca patru trepte, deschidea mica ușiță metalică și aprindea flacăra. Lumina gălbuie izbucnea tremurat și se răspândea peste caldarâmul străzilor din Cetate.
Era o muncă monotonă, dar necesară. Și era, în același timp, o meserie care făcea din el o prezență aproape invizibilă. Locuitorii orașului îl întâlneau seară de seară și, tocmai de aceea, nu îl mai observau.
Salamon nu fusese întotdeauna lampagiu. În tinerețe fusese soldat în armata imperială. Visase să ajungă husar, dar statura și înfățișarea nu îl ajutaseră. Ofițerii îl priviseră doar câteva secunde și hotărâseră: artilerie. Era arma la care ajungeau cei care nu corespundeau standardelor fizice ale cavaleriei. Pentru un tânăr crescut în cultul uniformei și al gloriei militare, nu era tocmai destinul dorit.
Acolo, într-o zi de exercițiu, un tun a explodat prematur. Doi camarazi au murit pe loc. Salamon a scăpat cu viață, dar nu întreg. Piciorul stâng i-a rămas grav afectat și a fost lăsat la vatră înainte de vreme. Imperiul nu avea obiceiul să își abandoneze veteranii mutilați, așa că administrația orașului i-a găsit o slujbă potrivită: lampagiu stradal în cartierul Cetate.
Timișoara acelor ani era un oraș militar. De la Cazarma Transilvania din sud până la Cazarma Husarilor din apropierea Porții Vienei, străzile erau străbătute zilnic de soldați. Manevrele militare se desfășurau frecvent chiar în interiorul cetății. În Parade Platz — actuala Piață a Libertății — fanfara militară cânta în fiecare weekend, iar defilările atrăgeau mulțimi curioase. Tot acolo se afla și Comandamentul General al Banatului, precum și locuința comandantului cetății, cel care răspundea de ordinea militară.
Această realitate avea un efect direct asupra administrației civile. Judecătorul și prefectul orașului, magistratul Alfred von Lauderer, știa foarte bine că autoritatea lui se oprea acolo unde începea cea a armatei. Multe clădiri din Cetate aparțineau militarilor, iar investigarea lor necesita aprobări complicate. Dacă un soldat sau un ofițer era suspect într-un caz penal, competența trecea imediat la Curtea Marțială.
Această separație a jurisdicțiilor avea să îngreuneze considerabil ancheta care va urma.
Prima victimă fusese găsită într-o dimineață într-o casă din Cetate. O văduvă de război fusese ucisă în propria locuință. La început s-a crezut că fusese vorba de un jaf.
Dar câteva săptămâni mai târziu a apărut a doua victimă.
Toate erau femei respectabile, membre ale unei asociații catolice de văduve care se ocupa de activități caritabile: îngrijirea bolnavilor, ajutorarea răniților din spitale și sprijinirea bisericii prin donații și activități culturale. În Timișoara, aceste femei aveau o reputație solidă. Faptul că ele deveniseră ținta unui criminal necunoscut a stârnit o adevărată panică.
În cele din urmă, chiar episcopul orașului s-a implicat, cerând autorităților să rezolve cazul. Presiunea publică devenea din ce în ce mai mare.
Magistratul von Lauderer a început ancheta în direcția care i se părea cea mai probabilă: mediul militar. Timișoara era plină de soldați, iar conflictele dintre militari și civili nu erau rare. Duelurile, bețiile și actele de violență erau cunoscute, iar rivalitățile dintre ofițeri puteau degenera uneori în fapte grave.
Numai că această pistă s-a lovit imediat de obstacole. Comandamentul militar nu era dispus să permită anchete civile în interiorul cazărmilor fără motive solide. Curtea Marțială nu își bătea capul cu suspiciuni neclare, iar judecătorul s-a trezit prins într-un labirint birocratic în care fiecare instituție își apăra propria autoritate.
Între timp, crimele continuau.
Un detaliu aparent minor avea să schimbe cursul investigației. În dreptul apartamentului fiecărei victime se afla un felinar stradal. Observația nu părea importantă la început. În Cetate existau multe felinare. Însă, analizând mai atent, anchetatorii au descoperit că toate crimele avuseseră loc seara târziu, exact în intervalul în care lampagiii aprindeau luminile.
Această coincidență ridica o întrebare simplă: cine avea libertatea de a se deplasa noaptea prin oraș fără să trezească suspiciuni? Iar răspunsul era simplu: lampagiul.
Salamon Vlath era exact persoana potrivită pentru a deveni un ucigaș aproape perfect. Meseria îi permitea să se oprească în fața caselor fără să fie suspectat, să observe rutina locatarilor și să identifice locuințele în care trăiau femei singure. În fiecare seară, parcurgea aceleași străzi și vedea cine primește vizite, cine stinge lumina devreme și cine rămâne singur.
Victimele sale nu erau alese întâmplător. Erau văduve respectate, femei independente care trăiau din pensiile acordate de stat pentru soții căzuți în războaie. Pentru un bărbat precum Salamon, ele reprezentau exact tipul de femeie inaccesibilă.
Analiza ulterioară a rămășițelor sale a arătat că avea aproximativ 45 de ani la momentul execuției și trăsături delicate, aproape efeminate. În societatea rigidă a epocii, dominată de idealul cavaleresc al ofițerului dur, un asemenea aspect putea deveni o sursă constantă de frustrare. Scund, șchiop și timid, Salamon fusese probabil respins de multe ori. În timp, resentimentul s-a transformat într-o ură mută.
Când a fost prins, reacția orașului a fost una de uimire. Criminalul nu avea nimic spectaculos. Era exact omul pe care locuitorii îl văzuseră ani de zile pe stradă fără să-i acorde atenție.
Procesul său a fost rapid, iar execuția s-a desfășurat public, la ieșirea din Cetate, acolo unde se afla aliniamentul spânzurătorilor. Mulțimea s-a adunat în număr mare pentru a vedea sfârșitul celui care terorizase orașul.
Pentru magistratul von Lauderer, cazul a reprezentat momentul de glorie al carierei sale. Ziarele de limbă germană l-au lăudat pentru iscusința cu care a descoperit criminalul.
Judecătorul avea însă un mod straniu de a-și celebra victoria. După execuție, i-a cerut legistului orașului să pregătească craniul condamnatului. Inspirat de o piesă pe care o văzuse pe biroul unui coleg vienez, von Lauderer a decis să transforme craniul lui Salamon într-o tabacheră.
Legistul Neuerdorf s-a ocupat personal de această sarcină. Craniul a fost curățat și pregătit astfel încât să reziste în timp. Rezultatul a devenit un obiect macabru de birou: o tabacheră făcută din rămășițele ucigașului. Ani la rând, ea a stat pe masa magistratului. Iar acum zace în cutiile cu artefacte sigilate ale Muzeului Banatului.
Ucigașul Timişoarei fusese un om banal, aproape invizibil, integrat perfect în mecanismul orașului. Probabil acesta a fost şi motivul pentru care nu a rămas în istorie precum celebrul său “coleg” londonez, Jack Spintecătorul. Salamon era un om care aprindea seară de seară luminile Timișoarei și care învățase, mai bine decât oricine, locurile în care întunericul rămânea suficient de adânc pentru a ucide.

